Excursie… în penitenciar

Ieri a avut loc “Ziua porţilor deschise” la penitenciarul Codlea şi spre norocul meu am avut ocazia să vizitez locul unde sunt privaţi oamenii de libertate. Acolo, unde te izbeşte mirosul de var, de materiale de construcţii şi tamplărie împreună cu mirosul de transpiraţie a 657 bărbaţi, femei şi minori. Iar feţele lor pe după gratii, şi ranjetul catorva ce se uitau dupa fuste pe are nu le-au mai văzut de mult îţi dădea senzaţia că treci într-o lume unde e deşertic, pustiu, dezolant. Acolo este locul unde exista oameni care au scos un suflet dintr-un corp sau mai multe, şi pentru asta sunt închişi cu alţii ca ei. Numărul lor mai exact -105 – te sperie, treceai pe langă ei şi parcă vedeai in ochii lor sentinţa şi crima. Şi totuşi era o grădină zoologică de oameni. Eram noi şi ei. Era libertate şi inchisoare de două parţi ale unui gard.

Pe langă partea tristă a acestei vieţi din locul cu bare de fier, mai există câteva poveşti: a pictorilor, a celor care citesc din biblioteca, a celor care participă la campionate de fotbal. E o lume a celor care nu mai au şanse egale cu toţi odată ce vin de partea asta a gardului. La întâlnirea dintre lumi, am avut o revelaţie. Suntem norocoşi că n-a trebuit să furăm ca să avem ce mânca, că 216 de acolo sunt acuzaţi de tâlhărie şi alţi 100 de furt/furt calificat şi în spatele măştilor de oameni duri unii ochi trădau singurătate, tristeţe, încă mulţi ani în locul de unde unii nu mai scapă. Directorul penitenciarului spunea că unii dintre deţinuţi nu se pot reintegra în societate, că şi în eventuala eliberare, libertatea devine un calvar, angajarea devine imposibilă cu cazier şi recurg la aceleaşi metode de care nu pot scăpa ca un blestem. Eventual, se întorc la a-şi vedea rudele doar într-o cameră supravegheată, doar in spatele unui panou de sticlă. Alţii se duc la capela din închisoare, care a fost odată pictată de un deţinut talentat, şi se roagă pentru iertare de mai multe feluri.

Şi totuşi, cel mai şocant lucru pe care l-am aflat este ca 6000 din românii din străinătate sunt defapt în penitenciarele din străinătate. E trist unde ajung românii, fie că e alegerea lor, fie că sunt împinşi de circumstanţe.

câteva poze ca să vedeţi ce înseamnă viaţa de la racoare:

A picture is worth a thousand words

Fiecare poza prezinta un sentiment. Fiecare poza contine cate un pic din sufletul fotografului. Fiecare strop de viata se poate pastra cu un click. Pozele tin amintirile pe care noi le mai uitam. E important sa-ti captezi viata intr-un loc, chiar daca e un folder din calculator.

Cateva din noile mele poze:

Pentru copilarie

Am fost un copil crescut in sera. Am fost un copil cu vanatai ce nu erau ale mele si am fost un copil care totusi radea si spera. Am fost copilul ce zambea la cate un lucru mic si credea in magie desi izbucnea sangele pe nas din lipsa de vitamine, pe care le lua si le ia din pastile. Am fost un copil ce avea prieteni in jucarii si se intelegea bine cu cei mari. Si acest copil nu-i intelegea pe cei de o varsta cu ea dar zambea printre lacrimi si se gandea <<maine va fi mai bine>>. Am fost un copil teleportat in lumi necunoscute si am fost un copil care credea in ceva dar nu in propria persoana. Am fost un copil care vroia sa creada ca visele se pot implini si n-a incetat sa creada chiar in momentul in care “privea lumea de sus in jos si vroia s-o imbratiseze”. Am fost un copil care a luptat pentru ce a vrut, orice ar fi fost, fiecare jucarie de pe drum, fiecare noua dorinta , fiecare lucru care o entuziasma, colorat si frumos pe dinafara. Am fost Alba-ca-Zapada din povesti care credea ca marul e frumos si pe dinauntru. Am fost Cenusareasa – transformata peste noapte si s-a intamplat sa-mi scap ceva pe drum. Am fost copilul care a jurat ca va iubi culoarea roz, ca nu va fuma niciodata. Am fost copilul care credea ca totul e posibil cand acasa auzea sunete mai mari decat numarul normal de decibeli. Am fost copilul contrastelor si am fost copilul care se retragea in lumea ei de vise pentru ca acolo zambea. Am fost copilul careia ii placea sa cante si care credea ca intr-o zi ca avea ceea ce isi doreste si am fost copilul care nu se putea privi in oglinda de frica sa nu vrea s-o sparga. Am fost copilul care a batut un caricaturist pentru ca i-a pus in evidenta defectele. Am fost copilul care a putut sa treaca prin noroi si sa se ridice sa-si spele petele. Sa se joace cu focul si apoi sa puna sare pe rani. Am fost copilul care credea ca intr-un final are parte de basme, sau makr de un final in apogeu. Am fost copilul care privea viata de sub lama unui cutit si care in acelasi timp nu apasa de dragul frumusetii unei lumi pe care nu vroia sa o intristeze. Nu vroia ca norii sa planga pentru ea si nici soarele sa apuna acolo unde inca mai este posibil un rasarit.Am fost copilul care se simtea invincibil si invins.

Oare am fost copil?

P.S. “Daca pozele-ar vorbi/Aminitirile ar fi vii/ Am stii iar ce gandeam cand eram copii/Probabil poza ta din rama ti-ar sopti:/ ’stii nu esti ce-mi doream sa fii.’ “

Nu e doar un alt text trist de adolescent ce are tot ce-i trebuie si nu apreciaza, e o concluzie a unui copil ce nu si-a mai gasit jucaria dupa ce i-a fost luata. Am fost odata…intr-un vis…